Cum raspundem la violenta sexuala: criminalizare si responsabilizare colectiva

Cu ceva timp in urma a aparut inca o stire despre un profesor agresor de la UMF. Importanta cazului a fost un rezultat mai degraba al proportiilor reactiilor, decat al singularitatii, pentru ca un astfel de “caz” e cu nimic iesit din comun: s-a intamplat, se intampla, se va mai intampla, cu o frecventa stiuta, dar nedocumentata. Fiecare dintre noi am trecut printr-un episod asemanator, sau cunoastem pe cineva, sau am auzit de cineva care a trecut prin asa ceva. Insa in astfel de situatii, in care mass-media explodeaza, articolele curg, constiintele se trezesc, oamenii iau pozitii sau macar sunt pusi in situatia sa faca asta, in astfel de situatii, suntem din nou puse fata in fata cu o serie de gesturi, interpretari si concluzii care nu fac decat sa reproduca problema, care banalizeaza fenomenul violentei sexuale, care pentru noi, cele care am trecut prin asta sau stim pe cineva care a trecut prin asta, banalizeaza inca o data banalul care e violenta sexuala, astfel:

1) Exceptionalismul: ideea ca agresorii, desi multi si raspanditi, sunt totusi o deviere izolata de la ceea ce, altfel, e un mediu lipsit de violenta, sau care in sine nu sustine si perpetueaza violenta, – adica sunt exceptii. Ca urmare, odata cu inlaturarea exceptiilor, mediul sau societatea in care traim revin la o stare normala si fireasca, adica neviolenta. Exceptionalismul are la baza si reproduce credinta in individualismul violentei, care e intrinseca persoanei intr-un fel in care o distinge radical de ceilalti din jur. Violul e un act care in imaginarul social e savarsit de persoane abominabile, decazute si anomice, ori lipsite de discernamant, ori care nu se pot controla, sau care pur si simplu nu sunt in stare sa respecte regulile sociale. Clasa violatorilor devine, in felul asta, una aparte – dezumanizata, in contrast restul umanitatii. Cand agresorii sunt profesori universitari, perceptia e amplificata si de prejudecata ca, majoritar, violatorii sunt persoane sarace si needucate, asa ca exceptionalismul e cel putin dublat. Universitatea se presupune a fi prin excelenta un mediu neagresiv, pe fondul impartasit social al asocierii agresivitatii cu lipsa discernamantului si dezintelectualizarea. In fapt, universitatea e plina de profesori, conferentiari, lectori, asistenti, si aspiranti care se preocupa sau viseaza sa se preocupe cu asa ceva. De la propuneri, aluzii, cuvinte, pana la agresiuni fizice, care mai departe pot atinge proportiile intimidarilor si agresiunilor sistematice. Numarul mare de hartuitori in universitati conduce la reproducerea cu viteza a problemei si la renormalizarea ei constanta. Asistentii vad ca lectorii fac asta si e permis, deci permisibil; lectorii vad ca profesorii fac asta si ca nu e sanctionabil. Pentru ca astfel de gesturi si actiuni nesanctionate produc impresia si practica nesanctionabilitatii, si, in mod continuu, un mediu in care e permis sa faci astfel de lucruri, un mediu in care toata lumea acopera pe toata lumea, un mediu in care se da liber la hartuire si agresiune sexuale. Mai mult, exceptionalizarea agresorilor din universitati ignora realitatea ca universitatile sunt acele medii in care agresiunile sunt facilitate si raman nesanctionate mai ales datorita felului in care universitatile sunt structurate ierarhic, ca relatii de putere intre cadre didactice si studenti. A ignora aceasta logica inseamna a nega ca violenta sexuala functioneaza ca instrument de dominatie si control.

In acelasi timp, retorica care impinge agresorii sexuali in aria “deviantei” reproduce acest exceptionalism si prin patologizarea agresiunii. Toate ziarele au ajuns sa preia eticheta de “maniac sexual” pe care procurorii i-au atribuit-o lui Dumitru Paduraru: “În mod concret, activitatea inculpatului prezintă o gravitate ieşită din comun, fiind vorba de un număr mare de infracţiuni, care reprezintă, pe de o parte, o expresie a comportamentului unui funcţionar public corupt, care îşi foloseşte atribuţiile de serviciu în scopul obţinerii de foloase personale, iar, pe de altă parte, o expresie a unui comportament sexual deviant, agresiv, obscen, cu manifestări ce pot exprima tendinţe de masochism şi pedofilie, specifice maniacilor sexuali”. Daca violenta sexuala e “anormala”, “devianta”, “bolnava”, inseamna in acelasi timp ca e exceptionala si izolata, si mai ales, individualizata. In schimb, daca am accepta ca violenta e normalizata si generalizata, asta ar presupune si ca agresorii ar fi greu de identificat, am trai langa ei si nici n-am sti, poate ar fi tatii, fratii, vecinii, prietenii nostri. Nu e deloc accidental ca violatorii sunt asociati cu persoane “nebune” sau “lipsite de discernamant” – o atitudine abilitista si mentalista larg impartasita in lumea in care traim cum ca “nebunii” sunt intrinsec violenti, asta in ciuda lipsei oricarei evidente ca persoanele psihiatrizate ar fi mai violente decat cele “normale”. Nu e accidental ca exceptionalismul agresorilor e patologizat, adica e trecut intr-un registru care e din nou individualizat, care se presupune a tine de “natura” persoanei, in ciuda marturiilor si analizelor persoanelor supravietuitoare ale psihiatriei care localizeaza originea patologicului doar in intentia si practica psihiatriei de a controla si oprima persoanele cu trairi si stari diferite. De aceea, nu e deloc intamplator ca procurorii pretind ca au o intelegere atat de clara a ceea ce e sau nu e patologic, sau despre cum “mania sexuala” a ajuns sa fie considerata un “comportament sexual deviant”. In spatele acestor credinte sta aceeasi intentie foarte comuna de a patologiza, adica de a exceptionaliza cu scopul de a pedepsi, si de a insista sa ignori ca violenta sexuala e peste tot, ca agresorii sunt mult mai multi decat putinii “devianti”, si ca violenta sexuala nu e o boala, nici o maladie, ci e un fenomen generalizat care se exprima prin acte individuale in contexte care faciliteaza si permit sa se intample asta zi de zi.

2) Solutia criminalizarii prin deresponsabilizare individuala si colectiva: adica raspunsul statutului la violenta sexuala (politie, procuratura, eventual incarcerare) prin asumarea responsabilitatii in numele agresorului si in interesul persoanei agresate. Raspunsul clasic la violenta sexuala, nu doar in Romania, e criminalizarea, adica un fel anume in care statul construieste ideea de responsabilitate, sau, de fapt: felul in care statul se absolva pe sine si absolva pe toata lumea de responsabilitate. Adica, in situatia in care o persoana agreseaza sexual o alta persoana, statul pretinde ca isi asuma in mod automat responsabilitatea de a responsabiliza mai departe agresorul pe cale legala, responsabilizarea maxima a agresorului traducandu-se prin incarcerarea maxima. Adica statul decide si ce inseamna fapta respectiva (i.e. Codul Penal), si care e singura reactie legitima la fapta respectiva si, mai departe, ce presupune pedeapsa. Adica violul, de exemplu, e acea fapta care e definita doar intr-un anumit fel de Codul Penal si e pedepsita doar intr-un anumit fel, care devine singurul fel acceptabil, dar si dezirabil, in care poate fi pedepsit, deci responsabilizat un violator. Adica, statul, prin sistemul sau penal de justitie, ajunge sa naturalizeze prin practici repetate atat definitia agresiunii sexuale, cat si solutiile si compensatiile pentru persoana supravietuitoare agresiunii sexuale.

Legile care definesc violul sunt expresia culturii violului in care traim si pe care o perpetueaza. De exemplu, lucratorii in sistemul de justitie din Romania nu au in acest moment vreo metoda prin care sa determine consimtamantul la un act sexual, alta decat prezenta sau absenta urmelor fizice (inclusiv de violenta), pentru ca legile din Romania solicita persoanei care a trecut printr-o agresiune sexuala sa demonstreze ca a fost constransa sau ca i-a fost imposibil sa se apere sau sa-si exprime dorinta. In acest moment, povara dovedirii acordarii consimtamantului e responsabilitatea supravietuitoarei, nu a agresorului. In lipsa unui certificat medico-legal “concludent”, nu exista niciun altfel de instrument legal care sa asigure ca supravietuitoarea va fi crezuta daca spune ca nu si-a dat consimtamantul si ca actul sexual a fost constrans.

In acelasi timp, ca orice alt proces hegemonic care construieste semnificatiile unei actiuni intr-un fel anume, excluzand in acelasi timp semnificatii alternative, si criminalizarea ca unic raspuns la violenta sexuala perpetueaza convingerea ca singura pedeapsa pentru violator e incarcerarea, care e in acelasi timp si singura compensatie sau forma de dreptate pentru persoana supravietuitoare. Ca orice alta practica sociala care circumscrie intelegerea unui fenomen doar intr-un fel, si criminalizarea are efectul de a minimiza sau de a reduce posibilitatea atat de a sesiza care sunt fundamentele si implicatiile criminalizarii, cat si de a imagina si alte intelegeri ale dreptatii, adica ale pedepsei si compensatiei prin prisma responsabilizarii colective si a transformarii sociale.

Problema criminalizarii ca unica abordare punitiva a unui agresor e, astfel, multipla. In eventualitatea eficientizarii maxime a sistemului formal-punitiv de justitie (adica idealul comun al statului si al multor organizatii active in lupta impotriva violentei impotriva femeilor) in contextul unei incidente foarte mari a violentei sexuale, putem ajunge in situatia in care milioane de persoane, dar mai ales barbati, din Romania vor ajunge in inchisoare pentru agresiuni sexuale. Solutia incarcerarii se legitimeaza prin ideea ca doar incarcerarea pentru un numar de ani absolva un agresor sexual de responsabilitate. In conditiile in care in inchisori nu exista programe de reabilitare, nu exista activitati care sa creeze posibilitatea intelegerii fenomenului violentei sexuale, agresorii se intorc in comunitate dupa un numar de ani cu vina absolvita, intr-o comunitate care, mai departe, nu are niciun altfel de practici de rezolutie si transformare a situatiilor de violenta sexuala, si nicio posibilitate de a transforma conditiile care produc violenta sexuala, decat incarcerarea in inchisori. Aceeasi logica si aceleasi asumptii stau si in spatele solutiilor specifice, e.g. castrarea agresorilor sexuali, adica solutii individualizate care in acelasi timp nu produc discutii despre cultura violului care ramane in continuare neabordata si necontestata cand fondul problemei este adjudecat exclusiv presupuselor exceptionalitati si patologii ale agresorului sexual.

O alta problema a criminalizarii e legata, din nou, de exceptionalismul de mai sus. Criminalizarea ca solutie la violenta sexuala imparte barbatii in violatori devianti care trebuie sa zaca in inchisori departe de societate, si barbatii respectabili, educati si constienti, care nu comit vreodata agresiuni; si, simultan, femeile – in “victime” respectabile si mai credibile in eventualitatea unei agresiuni sexuale, pe de o parte, si cele nerespectabile care si-o “cer”, sau, dupa invataturile criminalisticii romanesti, cele “cu un risc victimal crescut”, pe de alta. O astfel de categorisire induce ideea ca violenta sexuala dispare din universitate, comunitate, grup, societate, odata cu cei pedepsiti si izolati, eventual prin incarcerare. In urma lor ramane atat un mediu in care astfel de fapte nepermise sunt tot timpul sanctionate astfel, precum si imposibilitatea de a cere comunitatii sa-si asume responsabilitatea pentru ceva care, fiind nepermis si sanctionat, e o exceptie. De fapt, violenta nu dispare cu cei incarcerati: exista n violatori care raman nepedepsiti, n agresiuni musamalizate, n situatii in care agresorii raman in continuare parte a grupului si nu sunt vreodata trasi la raspundere, in care agresiunea devine o realitate de fond si se transforma intr-o banalitate zilnica.

In al treilea rand, criminalizarea functioneaza doar pentru persoanele care cred ca sistemul formal-punitiv de justitie le poate oferi o compensatie si/sau o forma de dreptate pentru agresiunea prin care au trecut, si ca acest sistem va lucra in interesul lor, nu impotriva lor. Asta nu e nici pe departe o certitudine pentru multe persoane, lucratoare sexuale, persoane cu dizabilitati, multe femei rome, persoane fara adapost. In ce conditii, de exemplu, poate o lucratoare sexuala care e confruntata cu violenta sexuala atat din partea clientilor, cat si a politistilor, sa spere ca poate obtine dreptate prin sistemul formal de justitie? Sau o persoana cu diagnostic psihiatric despre care se presupune ca nu are discernamantul necesar pentru a declara ce i s-a intamplat de fapt? Sau o persoana sub tutela, fara capacitate juridica, inchisa intr-o institutie si agresata de angajati sau alti rezidenti? Sau o femeie saraca care depinde financiar de violator? Sau o femeie roma intr-o societate rasista care hipersexualizeaza femeile rome si le considera inviolabile, si care hipercriminalizeaza persoanele rome?

Criminalizarea e logica din spatele aparatului de control social care e sistemul formal de justitie, control social care trebuie sa mentina clare granitele dintre grupuri privilegiate si marginalizate, intre cine e recunoscuta imediat ca “victima” si cine nu, si cine e recunoscut imediat ca agresor si cine nu. Profesorii ca Dumitru Paduraru, de exemplu, nu sunt recunoscuti de obicei si imediat ca agresori, si atunci cand sunt, se transforma iar in exceptii care reproduc imposibilitatea recunoasterii ca agresori a altora ca el.

3) Deresponsabilizarea colectiva: adica efectul combinat al exceptionalismului agresorilor si justitiei care criminalizeaza. Daca agresorii sunt doar unii, cei devianti, care nu-si au locul printre noi si care trebuie inchisi sau izolati de comunitate pentru a fi pedepsiti, inseamna ca violenta sexuala nu e un fenomen, e mai degraba o suma de acte izolate; nu e ceva structural, ci e ceva comis de cativa indivizi din motive strict personale; nu e ceva care e produsul unei societati, ci e o aberatie, ceva inexplicabil. Sigur, multa lume stie ca violenta e un fenomen structural, dar ce inseamna asta, de fapt, mai ales cand trebuie sa reactionam la astfel de situatii? Ce inseamna ca violenta e un fenomen structural cand colegul tau activist atinge o alta colega fara consimtamantul acesteia sau o agreseaza in alte feluri? Ce anume nu va reproduce structuralitatatea violentei: sa iei atitudine, sau sa nu iei atitudine? Sa iei atitudine si sa-i spui ca e absolut nepermis sa faca asta, si faptul ca poate sa faca asta nesanctionat e unul din felurile in care violenta se reproduce? Sau sa-i spui nimic, gandindu-te ca el e doar un caz individual, si in fata violentei structurale aceasta situatie poate fi ignorata sau chiar scuzata. Problema cu reactia din urma e ca suma cazurilor individuale da masura structurii: calitativ, nu cantitativ. Profesorii care-si hartuiesc studentele, activistii si revolutionarii care-si bat si-si agreseaza sexual prietenele, barbatii din familiile noastre care-si agreseaza fizic, verbal si emotional sotiile si copiii, barbatul invariabil din tramvai care-ti pune mana pe fund, politistii care cred ca violul marital e “dragoste cu nabadai”, criminalistii care sustin ca nicio femeie nu poate fi violata daca nu vrea, judecatorii care dau sentinte cu suspendare ca sa nu rateze vietile tinerilor violatori. Pana la urma, ne scaldam intr-o mare de fapte si credinte si asteptari, adica intr-o cultura a violului, care intretine ideea ca unele persoane sunt violabile, adica merita cand li se intampla, dar si ca unele sunt mai violabile ca altele, si care simultan deroga orice responsabilitate statului, care mai departe rezolva problema agresorilor prin criminalizare. Intrebarea e ce facem mai departe pentru a crea conditiile responsabilizarii colective, unde anume scurt-circuitam logica criminalizarii si exceptionalismului?

Acum, si cu alte ocazii, se scriu scrisori deschise catre Ministerul Educatiei si Universitati, in care li se solicita acestora sa se sesizeze, sa realizeze, sa constientizeze, sa ia masuri, ca sa sa rezolve problema agresiunilor sexuale ale cadrelor didactice impotriva studentelor. Doar ca universitatile sunt si ele parte dintr-un mediu care nu sesizeaza, nu realizeaza, nu constientizeaza etc, si sunt pline de oameni care acasa, in comunitate, in grupul de prieteni, in organizatii, in grupuri informale nu sesizeaza, nu realizeaza, etcetc, si repeta cu buna stiinta practica de musamalizare care, iata, nesurprinzator, exista si in universitati. Cum ar putea universitatile sa-si recunoasca astfel de practici si sa ia masuri? Si cine anume sa-si asume asta? Conducerea, care e de multe ori formata din profesorii hartuitori, ori amici cu acestia? Si ce poate sa faca o studenta care e foarte constienta de relatiile informale care exista in catedrele universitatilor, sa sune la Politie, si sa-si asume toate consecintele? Cine o sa-i ia apararea ei atunci? Conducerea? Cine o va sustine mai departe? La ce forme reale de sprijin poate apela? Scrisorile au si ele rostul lor, chiar si atunci cand interpeleaza anumite institutii in pozitia de a-si asuma responsabilitatea pentru diverse practici, cu toata certitudinea ca asta nu se va intampla prea curand. Astfel de scrisori au un anumit rol, acela de a-i institui pe autorii si autoarele lor si problemele enuntate ca subiecti politici si probleme politice. Mai departe insa, valoarea unei scrisori care interpeleaza o institutie care e in sine ierarhica, cum e Universitatea – care nu isi asuma, in general, vreo responsabilitate fata de studenti; acel loc unde studentii sunt la mana profesorilor, in orice situatie; acolo unde studentii sunt educati in spiritul obedientei si al cultului personalitatii – , valoarea unui astfel de demers e in sine una explicativa: indica felul in care e inteleasa puterea de a face ceva in astfel de situatii, dar mai ales, si mai important, definesc problema care trebuie rezolvata prin definirea celor responsabili. Cand puterea e delegata strict universitatilor, problema de rezolvat devine doar una de competenta universitatilor, adica una care e definita prin capacitatea de a reactiona prompt cand se intampla o agresiune si de a gasi modalitati de a sanctiona agresorul in interiorul universitatii. Dar ce inseamna sa soliciti responsabilizarea unei institutii structurata ierarhic intr-o societate care nu are in general modele de responsabilizare pentru situatii de violenta sexuala? Deci ce masuri si practici ar putea o universitate sa adopte, altele decat sanctionarea, posibil prin criminalizare, si responsabilizarea individuala, eventual prin incarcerare? Si ce relevanta au aceste masuri pentru contestarea culturii violului care exista in universitati, la fel ca peste tot; adica pentru crearea unor conditii care sa permita abordarea deschisa a unui fenomen care exista peste tot in universitatile din Romania, violenta sexuala impotriva studentelor si studentilor, dar si impotriva cadrelor didactice femei, precum si crearea unor rezolutii care sa faciliteze atat prevenirea violentei, cat si transformarea radicala a relatiilor si contextului care produc si perpetueaza atat violenta, cat si solutii hegemonice.

Sanctionarea prin criminalizare nu previne violenta sexuala, nu intr-o cultura care invinovateste persoanele supravietuitoarele pentru viol, si in care diferite supravietuitoare stiu, din motive diferite, ca sansele sa fie crezute sunt mici; nu intr-o cultura in care aceste lucruri sunt stiute si de violatori. In acelasi timp, campaniile de constientizare sunt limitate de acelasi efect de exceptionalism pe care-l produc. Din pacate, prea multe campanii de constientizare produc efectul contrar prin maximizarea si uneori estetizarea dramatismului violentei care astfel devine acest fenomen care e disociat de noi, de vietile noastre, si se intampla tot timpul altora, in alte parti, departe de noi, chiar daca departarea e doar la un apartament distanta, sau la o cunostinta distanta, sau chiar in comunitatile noastre – familiale restranse sau extinse, rezidentiale, profesionale, de apartenenta sau de afinitate. De multe ori, aceste campanii sunt sustinute chiar de agresori care nu se recunosc ca agresori, sau de agresori care astfel isi musamalizeaza agresiunea, sau de persoane care astfel bifeaza recunoasterea unui fenomen de a carui realitate se detaseaza chiar in momentul in care sustin astfel de campanii. De multe ori, efectul acestor campanii e deresponsabilizarea individuala, tocmai pentru ca, frecvent, aceste campanii nu ataca vreodata cultura in care se produc violurile, agresiunile din viata de zi cu zi, marile agresiuni si micile agresiuni, si nu insista ca, in fond, oricine poate fi un violator, si oricui i se poate intampla asa ceva.

Insistenta pe criminalizare reduce din spatiul, timpul si efortul disponibile, si mai ales din posibilitatea de a imagina alte tipuri de reactii si alte forme de dreptate. Daca pedeapsa reprezinta o forma de responsabilizare a unui act individual dar care exprima un fenomen structural, adica care se produce intr-un context si in conditii care incurajeaza si perpetueaza violenta sexuala, atunci sanctiunea sau pedeapsa nu pot avea sens decat in acelasi context in care aceste lucruri sunt recunoscute deschis de toata lumea, si in care toata lumea e dispusa si se angajeaza sa faca activ ceva, centrand interesele si dorintele supravietuitoarelor, si in care responsabilizarea violatorului nu este delegata statului sau conducerii universitatii. Acest ceva inseamna o serie de strategii diverse si specifice, rezultate din comunitati diverse si specifice. Insa aceste specificitati urmaresc toate sa asigure desfasurarea unui proces continuu de responsabilizare comunitara. Colectivul INCITE! Women of Color Against Violence definesc acest proces al oricarui tip de comunitate (scoala, loc de munca, familie, cartier, scara blocului etc.) prin scopurile pe care si le propune:

1. Sa creeze si sa afirme valori & practici care se opun abuzului si opresiunii si care incurajeaza siguranta, sprijinul si asumarea responsabilitatii;
2. Sa dezvolte strategii sustenabile de a adresa comportamentul abuziv al membrilor comunitatii, creand un proces care sa le permita acestora sa isi asume responsabilitatea pentru actiunile lor si sa-si transforme comportamentul;
3. Sa-si asume un anagajament fata de evolutia tuturor membrilor comunitatilor si a comunitatii insasi, pentru a transforma conditiile politice care intaresc opresiunea si violenta;
4. Sa ofere siguranta si sprijin acelor membre/i ai comunitati care sunt atacati/te violent, respectand auto-determinarea acestora.

Asumarea responsabilitatii de catre comunitate si in cadrul comunitatii poate conduce la un alt tip de dreptate decat cea punitiva prin criminalizare, anume cea transformativa, adica un tip de dreptate care porneste de la ideea ca violenta sexuala se reproduce odata cu reproducerea conditiilor care o faciliteaza. Cultura violului nu dispare prin criminalizare; mai mult, criminalizarea nu doar ca nu previne violenta sexuala, ci o perpetueaza prin individualizare, exceptionalism si patologizare. Incarcerarea ca solutie individualizata e dublata de individualizarea profesionalizarii serviciilor pentru “victime”. In schimb, dreptatea transformativa e o alternativa la individualizarea solutiilor, pentru ca presupune grija, responsabilitate si actiune colectiva. Mai multe despre dreptate transformativa, profesionalizarea si individualizarea serviciilor si despre abuzurile inerente sistemului penal de justitie, in textele urmatoare SDV.

Standard

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s